Isus anunţă ucenicilor necesitatea de a merge la Ierusalim ca să pătimească multe şi să fie ucis. Petru nu înţelege această necesitate a suferinţei şi mai ales a morţii, deşi Mântuitorul îi pusese în legătură indisolubilă, cu învierea. Cum spune proverbul: Să nu dai vrabia din mână pe cea de pe gard, aşa şi el: socotea că Isus ar face mai bine să-şi apere viaţa pe care o are, decât să renunţe la dânsa, pentru cea pe care nu o are. Era logic în gândirea sa umană. Dar era necesar ca Petru, sa se lase contopit de iubirea lui Dumnezeu, şi să intre în logica divină a iubirii.

Situaţia în care se află azi familia, prezintă diferite aspecte: pentru unii familia este mijlocul mântuirii pe care Cristos îl desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii familia este locul de unde îl pot exclude definitiv pe Dumnezeu.

Şirul asemănărilor în parabole despre împărăţia lui Dumnezeu, se continuă şi astăzi.

Tema centrală nu poate să nu fie împărăţia Domnului. Fapt care minunează urechea auditoriului este imensurabila bucurie ce tratează acest subiect divin şi modul în care o face. Împărăţia însăşi este nelimitată în bogăţii şi comori ascunse, daruri minunate pentru cei care într-adevăr îl caută pe Dumnezeu, din tot sufletul lor.

Rugăciunea de cerere, în viaţa noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care ar trebui practicate: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei "Sfânt imediat!" pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era papa.

Cea mai importantă solemnitate a creştinătăţii este Paştele: Acest moment prin cele trei zile pascale: Vinerea Mare (numită uneori şi Vinerea neagră), Sâmbăta Mare şi Duminica Paştelui constituie punctul culminant al anului liturgic. Cele trei zile marchează faptele esenţiale ale răscumpărării şi mântuirii noastre, acele evenimente care sunt determinante pentru viaţa noastră personală şi spre care tinde cu ardoare speranţa din sufletul fiecărui creştin. Crucea este mai întâi de toate semnul suferinţei. Este cea mai înfricoşătoare unealtă de tortură pe care omul a putut-o inventa vre-o dată, iar aceasta pentru a-şi chinui aproapele şi pentru a-l da morţii. Încă din vechime ea a fost concepută ca o bucată de lemn aducătoare de chin şi de moarte şi care se constituia într-un simbol al răului şi al blestemului, fiind rezervată reprezentanţilor celei mai de jos dintre clasele sociale. Deja în Vechiul Testament oamenii se raportau la acest mod de gândire: Blestemat este acela care atârnă pe lemn (cf. Deut. 21, 23).

Aceasta este ultima profeţie a suferinţei: evenimentele cuprinse in Evanghelia lui Matei oferă credincioşilor înainte de toate o realitate nemiloasa.
Soarta lui Hristos, este aleasa de Tatăl, dar acest lucru nu elimina nici reduce responsabilitatea trădătoare a lui Iuda. Evanghelistul trebuie să ii protejate împotriva tuturor de delasatorii credintei, de asemenea este posibil, ca puternic sa sublinieze păcatul lui Iuda. Greu să formulezi si în cuvinte ("ar fi fost mai bine pentru omul acela , dacă nu s/ar fi născut").

Cristos este radical. Şi orice ucenic al lui Isus trebuie să fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamnă rădăcină. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politică radical înseamnă extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindcă nu au rădăcini în profunzime şi, rămânând la suprafaţă, se extind până la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Întreaga Biserică este apostolică şi ne cheamă pe toţi a-l mărturisi pe Cristos.

"«Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii», este evident că rodnicia apostolatului celor hirotoniţi cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos.

Ieri am participat credinciosi, preoti, copiii de la sf. Mir la marşul pentru viaţă. Într-ul dintre discursurile ce s-au ţinut acolo a fost subliniată Evanghelia în care Isus Cristos atrage atenţia asupra scandalului de orice fel. Despre gravitatea acestui păcat vorbeşte însuşi Cristos şi nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la scandal.

(Februarie 22, 1987) Donum Vitae, reprezintă enciclica Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu referire la respectul pentru viaţa umană, respectul a existat dintotdeauna înaintea lui Dumnezeu. Dar şi propus ca şi regulă de bază, legată de porunca a cincea, “Să nu ucizi”. Data apariţiei acestui document are aproape 24 de ani şi este mereu de actualitate. Viaţa umană, aşadar, trebuie apărată din germen. "Embrionul uman, aminteşte din nou Biserica în documentul Donum vitae, trebuie tratat ca persoană umană, trebuie tratat în integritatea sa, îngrijit, vindecat, pe cât este posibil, ca orice persoană umană" (nr. 2274).

Lecturile Duminicii a doua din Postul Mare simpatizează persoanele de vârsta a treia. Abraham, din prima lectură, este un om în vârstă, ce are încredere deplină în promisiunea Domnului. Evanghelia ni-L prezintă pe Cristos pe mutele Tabor, alături de Moise, bătrânul profet care a mijlocit poporului Ales Tablele Legii, iar Ilie este Proorocul, ce reprezintă întregii profeţi a Vechiului Testament. În lectura a doua putem observa cum Sf. Paul încurajează pe ucenicul său Timotei, în a îndura acele suferinţe datorate vestirii Evangheliei.

Într-o numărătoare a tuturor titlurilor care s-au atribuit lui Dumnezeu în toate religiile lumii, s-au găsit circa o mie de titluri. Dar este un titlu pe care în afară de noi, creştinii, nimeni nu-l mai atribuie lui Dumnezeu: e titlul de Tată pe care l-a învăţat Cristos. Şi fiindcă e Tată, chipul, asemănarea lui Dumnezeu, este întipărită în toţi oamenii care formează marea familie a lui Dumnezeu. Cine ucide viaţa unui om atentează la viaţa lui Dumnezeu, nimiceşte chipul lui Dumnezeu. "Să nu ucizi" - spune Dumnezeu, căci cine ucide un om, pe Mine Mă ucide.

„Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în faţă duh de viaţă, şi omul a devenit astfel fiinţă vie.” Gen. (2,7)

„Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi.” Romani (5,18-19)

Dacă întreg Decalogul face parte din zestrea genetică cu care orice om vine pe lume, de la Adam încoace — prin intermediul propriilor părinţi, legătura intimă dintre părinţi şi copii, ascultarea, este cea mai adânc săpată – nu numai în inimile oamenilor, dar şi în inimile animalelor şi ale păsărilor. “Între toate vieţuitoarele câmpului, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu, şarpele era cel mai viclean.” (Gen. 2,3) Nu s-a auzit vreodată ca o fiară, oricât de crudă şi flămândă ar fi ea, să-şi mănânce propriul pui sau puiul părinţii. Respectul, grija faţă de părinţi, este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană pe care le găsim la toate popoarele din toate timpurile.

„Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în faţă duh de viaţă, şi omul a devenit astfel fiinţă vie.” Gen. (2,7)

„Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi.” Romani (5,18-19)

“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, spune Domnul, cine rămâne în mine si eu în el, acela aduce roade multe.” (In 15,5)

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, cred că este foarte plauzibil exemplul pe care ni-L dă Domnul nostru Isus Cristos cu referire la familia creştină: cel ce nu ramâne pe viţa de vie care este Cristos, nu v-a aduce rod, şi tot ce nu aduce rod este taiat şi uscat fiind va fi aruncat în foc. Fundamentul familiei este stânca pe care Cristos a construit biserica sa. Tot un urmaş al acestei Pietre este şi Sfântul Părinte care va fi beatificat anul acesta, pe data de 1 mai: Papa Ioan Paul al II-lea.

Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei? Însă chiar dacă ea ar uita, eu totuşi nu te voi uita! Isaia (49,14-15).

Familia şi anul Familiei. Sfântul Francisc de Assisi ne dă răspunsul la această întrebare a relaţiiolor interfamiliale: trebuie să ne salvăm libertatea şi bucuria ascultând mai mult de Dumnezu decât de oameni. Nu e libertatea anarhicului aceea pe care o salvăm punând pe primul loc voinţa lui Dumnezeu, ci libertatea copilului lui Dumnezeu. Pentru Pietro di Bernardone, bogatul negustor din Assisi, era limpede că fiul său, Francisc, îşi pierduse minţile.

Destinatarul carităţii nu este doar aproapele, ci şi duşmanul. Este vorba de o iubire, faţă de creaţia lui Dumnezeu, milă faţă de noi înşine, şi iubire faţă de semenii noştri în suferinţă.

"Rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă vorbesc de rău, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Mt.5, 45.)

De remarcat că Dumnezeu are grijă şi de pământ. Odată la şapte ani, în anul sabatic, pământul trebuie lăsat nelucrat, deci trebuie lăsat să se odihnească un an întreg. Creştinii sunt invitaţi să respecte mai mult ca în orice zi, natura şi să-L celebreze pe Creator împreună cu întreaga creaţie. În realitate, duminica este ziua în care creştinii dau dovadă de totală lipsă de caritate şi milă faţă de natură: e ziua în care pângăresc, mutilează, murdăresc, necinstesc creaţia lui Dumnezeu uneori prin adevărate acte de vandalism. Ştim cum arată locurile cele mai frumoase ale naturii - pădurile, pajiştile, apele - după ce pleacă cei care petrec duminica la iarbă verde.

Fericiţi sunt cei care păzesc poruncile lui si-l caută din toată inima.
Dă-mi înţelepciune să păzesc Legea ta si s-o împlinesc din toată inima. (Ps 118,1)

Duminica creştină e ziua eliberării, sărbătoarea libertăţii. E memorialul unei duble eliberări. Exod 20,8-11:"Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti... Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". Aici ziua Domnului e legată de lucrarea creaţiei pe care a înfăptuit-o Dumnezeu.

Voi sunteti lumina lumii (Mt 5,14)

Mare imi este bucuria, caci azi Evanghelia poarta mesajul pe care l-am ales pentru ziua sfintirii mele intru preotie: Voi sunteti lumina lumii (Mt 5,14). Ne oprim o clipă asupra cuvintelor Papei Paul al VI-lea din documentul exortaţiei sale apostolice Evangelii Nuntiandi: lumea de astăzi nu are nevoie de evanghelişti trişti şi descurajaţi, ci de vestitori ai Evangheliei din viaţa cărora să iradieze entuziasmul.

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.

Ziua bucuriei

Formularea completă a poruncii a III-a, aşa cum o găsim în Cartea Exodului, este după cum urmează: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru" (Ex 20,8-10).

Pentru a înţelege bine duminica creştină (şi a ne da seama cum ea a dus la desăvârşire sabatul iudaic, ) e necesar să cunoaştem bine sabatul iudaic şi cum a voit Dumnezeu să fie trăită această zi.

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.

În toată istoria papalităţii, Papa Paul al VI-lea e singurul care a consacrat un document pontifical temei bucuriei. E vorba de exortaţia apostolică Gaudete in Domino în care ne arată cum trebuie să ne facem educaţia bucuriei.

"E nevoie de un efort de educaţie plin de răbdare, pentru a învăţa sau a învăţa din nou să gustăm simplu de tot numeroasele bucurii umane pe care Creatorul le aşează în calea noastră: bucuria nestăvilită a existenţei şi a vieţii; bucuria iubirii caste şi sfinte; bucuria aducătoare de pace a naturii şi a tăcerii; bucuria uneori austeră a muncii făcută cu conştiinciozitate; bucuria şi satisfacţia datoriei împlinite; bucuria transparentă a curăţiei, a slujirii, a dăruirii; bucuria exigentă a sacrificiului. Creştinul poate să purifice aceste bucurii, să le desăvârşească, să le înnobileze; nu are dreptul să le dispreţuiască. Bucuria creştină presupune un om capabil de bucurii naturale. Foarte adesea de la acestea a pornit Cristos pentru a vesti Împărăţia lui Dumnezeu" (1).